Afiseaza creatiile participante la concurs
0 aprecieri
15 vizualizari
Antochie Adrian Constantin
CAND TRECUTUL SE TREZEŞTE
Clasa: a 12-a
Data postarii: 30.06.2019
 

Un manechin controlat de o energie ce a purtat multe nume de-a lungul secolelor şi pe care eu prefer să-l denumesc suflet... Asta sunt, asta ești, asta suntem... 

Pe când tu-ți dorești bani, imperii, femei și putere, eu prefer un loc în care sufletul îmi este 

încălzit nu de soarele arzător al insulelor tropicale, ci de liniștea unei cabane aflată la zeci de km de oameni. Spune-mi că-s egoist, spune-mi că sunt nebun, spune-mi că-s singuratic, dar spune-mi, voi chiar sunteți oameni? Așa e, am înțeles greșit, eu, tu, noi. Definiția omului este greșită. Mereu am fost învățați să spunem că suntem superiori față de restul speciilor, dar nu și faptul că suntem superiori față de semenii noștri, atunci, tu, spune-mi, ești tu superior? Într-o lume în care corzile vocale ale oamenilor sunt sculptate pentru a reproduce cuvântul ce-l urăsc din suflet, prefer să rămân în pustietate, dar să nu te mai aud spunând bani. Spune-mi, tu, oare ce-ți va răspunde omul dacă-l întrebi ce-și dorește? Oare sănătate? Oare fericire? Oare o familie?... Spune!

Totuși, ipocrizia mea a atins cote ridicate în rândurile de mai sus. Îmi doresc bani, mulți. Știi de ce? Să scap de tot, de oamenii ce mi-ar scoate glanda pineală și-ar manca-o doar pentru a fi cu un pas înainte mea, să evadez din lumea asta ce e doar o închisoare a marilor puteri, să îmi construiesc un lăcaș în mijlocul pădurii, să fiu eu, eu şi cu mine. Să aud foşnetul lin al paginilor de carte, asemuit parfumului unor petale de trandafir violet, scurgându-se picătură cu picătură în paharul de cristal al sufletului meu, pahar pe care mi-l voi umple astâmpărându-mi pornirile de diplomat al liceelor de excelenţă ce-mi spun să torn cu măsură, doar atât cât e suficient pentru o carieră strălucită. Îl voi umple din plin, căci reflecția mea se va pierde odată cu ultima privire căzută afară din pagină. 

Copil fiind, am dorit să-mi dedic viaţa acestei lumi, să o ridic și să mă pedepsesc singur precum Atlas a fost pedepsit de al său tată, dar cu timpul am realizat că nu poți ajuta o lume ce nu vrea sa fie ajutată. Aspirațiile mele atingeau niveluri la care nimeni nu s-ar fi gândit. Sincer, tu, tu ai fi crezut în mine? Da, în mine - un copil provenit dintr-o familie pe care nu o pot numi neapărat modestă, cu un tată ce nu m-ar fi dorit vreodată, cu o mamă nevoită să muncească la câteva mii de kilometri; apoi, tot eu, un tânăr la care nimeni nu s-ar fi așteptat să poată ridica o lume. Nici în ziua de azi nu știu dacă aș fi reușit sau dacă voi reuși să sting cu totul scânteia ce a mai rămas în mine, scânteia ce încă arde în mine pentru această lume pe care o vreau altfel, înălţătoare, echitabilă... Of, vorbind și iar vorbind, trecând și iar trecând prin amintiri, uit, din păcate, de visul meu realizat, de visul meu de fericire – este vorba despre iubita mea. Împreună cu ea am reușit să îmi împlinesc un vis, iar acum îl aştern pe hârtie, cufundat în fotoliul meu din piele întoarsă, de un maroniu deschis, confecționat special pentru mine şi aşezat într-o cameră în care se mai aude doar cum focul din șemineu arde agale. Camera este înaltă, atingând cu ușurinţă trei metri, totul are o nuanța nostalgică a maroniului spre negru închis, doar geamurile mai sunt albe căci sunt acoperite de zăpada ce nu încetează să se aștearnă şi pe care o simt de parcă ar fi o manta prin care nu poate ajunge pic de răutate spre a mea ființă. O siluetă e aşternută pe canapeaua mea. Preț de o clipă nu-i deslușesc cu bine trăsăturile, dar uitându-mă mai atent, îi observ trupul suav ce e liniștit de parcă ar dormi în braţele mamei sale. Apropiindu-mă pentru a-i observa cu drag trăsăturile ce îmi atrag atenția, observ că e tare comodă pe canapeaua ce șade în al meu colţ de rai, cu capul pe pernele umplute cu puf de gâscă. Mă uit atent la chipul ei și îl văd delimitat cu precizie elvețiană și îi intuiesc artera ce i se alungeşte pe gât; îmi opresc respirația reușind să simt cum inima-i înflăcărată îi pulsează sângele în corpul său parcă sculptat de însuși Brâncuși. Cred că am reușit să admir acea siluetă timp de 30 de secunde căci deodată Adam și Eva au venit la mine și au început să latre. Ei sunt cei doi câini ai mei de rasă cane corso, sunt de un negru intens, înalți și masivi, fioroși - aş putea spune, iar la prima vedere îi poți confunda cu ușurință cu acei câini ai iadului de care citisem recent. Lătratul lor a trezit-o pe Paula. Speriată și nedumerită, se uită la mine cu ochii întredeschişi:

  • Spune-mi, iubitule, de ce..., de ce m-aţi speriat? 

Neînțelegând la ce se referă, mă uit la ea și, neprimind niciun răspuns, mă întreabă iarăși, puţin mai dezmeticită:

  • De ce te uiţi la mine când dorm?

Ruşinându-mă, îmi aţintesc privirea spre podeaua din lemn masiv, de culoarea Evei și a lui Adam şi îi spun şoptit, neverosimil:

  • Scuze...

Îmi aruncă o privire străpungătoare cu ochii ei de un verde intens, o privire asemănătoare celei pe care ți-o aruncă mama când știe că ai greșit, dar totuşi se lasă bătută... Asta mă făcu să mă rușinez mai tare şi, mușcându-mi o bucățică  din inimă, o portiță mi se deschide în minte şi mă ridic brusc:

  • Adam! Eva! La colț! Ia uitați-vă ce ați făcut! La colț! Și cu niște pași atât de ușori încât 

sunt aproape sigur că în acel moment nici măcar o balerină nu i-ar fi reușit, mă îndrept spre bucătărie. Cum ajung, pașii mei au devenit stresați și apăsați, inima a luat-o razna de parcă aş fi simțit prima dată fiorii primei iubiri hipnotice. Zăpăcit, îmi caut bricheta, îmi aprind o țigară și îmi torn iute puțin whiskey în pahar şi îl dau rapid peste cap. În toată zăpăceala mea, aud niște pași lini scurgându-se pe podea, spre mine, spre spaţiul pe care-l simt că mă poartă. Mă opresc, pulsul mi se oprește, respirația mi se taie, tremuratul se oprește și cu toată forța mai mușc o bucățică din inimă și fac tot posibilul să fiu calm și să par că-mi văd de țigară, ca şi cum nici n-am observat incidentul de acum câteva clipe. 

Se apropie. Era atât de calmă, pe când în mine era totul cu mult peste lupta dintre Mihail și Lucifer. Mă atinge ușor pe umeri și se apropie ușor de urechea mea:

  • Cred că nu ar trebui pedepsiţi cei doi, ce zici?

În acel moment am făcut niște ochi mari și am simțit cum o picătură de transpirație mi se prelinge ușor pe față... Las țigara jos și mă uit la ea, neînțelegând de ce eu sunt pe cale să am vreo venă spartă din cauza presiunii, iar ea... ea e aceeaşi - are o liniște de care am auzit doar în legendele despre rai. Fiind puțin somnoroasă, se duce și își prepară o cafea „Blue Mountain”, preferata ei. Eu îmi văd de țigară, cam alarmat, iar ea, în liniștea ei, toarnă cafeaua și începe să soarbă din ea. Se comportă de parcă nici nu aş fi fost acolo. Această atitudine şi ignoranţa cu care mă scoate din peisaj îmi dau un sentiment de liniște și mă fac să cred că a trecut peste faptul că mă holbam la ea în timp ce dormea. Deodată nu se mai aude acel sorbit ce-mi era atât de drag:

  • Să știi că săracii Adam și Eva încă sunt la colţ, ar fi cazul să le ceri scuze, să îi ierţi și să

îi scoți afară să se joace puțin, ca recompensă.

  • Iubito, o să ieșim mâine, sunt tare obosit! Nu a răspuns nimic. M-am uitat la ea lung, iar 

privirea sa m-a umplut de vinovăție, acel sentiment atât de periculos, complex de neînvins fără voinţă:

  • Bine, bine, mă îmbrac și mă duc, dar nu o să stam mult!

Îmi iau haina de blană și căciula, nu era atât de frig, cred că undeva la - 10/-15 grade. Adam și Eva erau în culmea fericirii, spre deosebire de mine. Le dau drumul, îmi aprind o țigară și mă gândesc la acel moment, nu îmi puteam scoate imaginea din minte, de parcă cel mai bun chirurg mi-ar fi implantat imaginea sa pe retină. La orice m-aș fi gândit nu am reușit să depășesc acel moment. Adam și Eva au început să latre extrem de tare, pe moment am ignorat, crezând că ar fi găsit vreo veveriță, dar mi-am dat seama că era acel lătrat de avertisment, își avertizau adversarul că vor să atace. Am aruncat țigara și am alergat de parcă aş fi fost urmărit de doi tipi înarmați din cap până în picioare.

  • Adam, Eva, veniți la mine! Unde sunteți? Adam, Eva! La nici câteva secunde ajung la ei.

Preț de câteva minifracţiuni mă simt ca și cum aş fi privit-o pe Meduza în ochi, dar mă trezesc alergând teribil de tare. Obișnuit și învățat cu situații de alergare rapidă, apuc de-ndată o flacără și pun mâna pe pistol. Adam și Eva încercau să scape o biată persoană din dinții unei haite de lupi, iar eu, aruncând flacăra asupra unor braţe de vreascuri extrem de uscate, aprind un foc și încep să trag în lupi. După nici cinci minute am alungat întreaga haită. Nu știam însă ce să fac, dar îmi aminteam cu certitudine că lupii nu renunță niciodată și că nu va dura mult până se vor întoarce. Așa că încep să strig cât mă țin inima şi rărunchii:

  • Adam, Eva, rămâneți pe aproape! Apuc persoana de jos, neputând să îmi dau seama dacă 

este bărbat sau femeie și o ridic în spate, încercând să ajung cât mai rapid la cabană. Prietenii mei de nădejde erau extrem de agitați, observându-se clar că simt pericolul pe aproape. Eram şi eu cu ochii în patru, pregătit să pun mâna pe pistol, cu toate că știam sigur că vrednicii câini vor putea face față cu brio în fața a măcar şase lupi. Cu gândul că se pot înmulţi dacă nu voi grăbi pasul şi cu spaima că vom sfârși toți patru morți, accelerez paşii cât pot rezista cu tot cu greutate. Îmi dădea târcoale şi o frică de persoana însăşi, pe care lupii ar fi putut-o muşca și i-ar fi putut gusta sângele, ceea ce-i determină să îi cunoască mirosul şi astfel să ne găsească de două ori mai rapid.

Sunt pe urmele noastre, îi simt, câinii îi simt, dar mă grăbesc ca un disperat, mai sunt doar 30 de metri. Frigul, stresul, greutatea persoanei și oboseala duc un război crunt cu mine. Deodată, unul încearcă să atace, dar Adam îl muşcă de gât. Am alergat prea tare încât nici în ziua de astăzi nu știu dacă l-a omorât şi dacă au reuşit să ţină urma mea:

  • Paula! Paula! Paula! Paula! Deschide, deschide! Deschideee! 

În sfârșit, din cauza ţipetelor mele cu cantități industriale de disperare, cei doi sunt hotărâți să rămână pe poziţii de luptă, lăsându-se pradă instinctelor de atacanţi ce le controlează fiecare celulă, însă eu nu am ezitat:

  • Intraţi, intraţi! Intraţiii! Acum! Și frica tuturor, combinată cu brutalitatea cuvintelor 

mele, i-a pus cu botul pe labe şi, subordonându-se, au intrat cât ai clipi. După ce am închis ușa, am fugit la sertarul cu pansamente și dezinfectante:

  • Paula, du-l imediat lângă șemineu și dezbracă-l! Nefiind în stare să scoată niciun sunet, 

și contaminată fiind de respiraţia noastră plină de groază, a tras corpul aproape lăsat fără suflare și, probabil în hipotermie, lângă șemineu. Nu a îndrăznit însă să îl dezbrace. Am apucat cel mai ascuțit briceag și, cu o precizie de chirurg, am sfâșiat toate hainele de pe ea. Da, era o ea, aşa am zărit-o printre clipirile mele necontrolate. Știam că e în hipotermie și cel mai indicat ar fi fost să o îmbrac, dar dacă rănile se infectau, ar fi fost totul degeaba. Am verificat fiecare centimetru al acelui corp, fără să notez alte detalii care în alte circumstanţe s-ar fi remarcat cu uşurinţă. Eram mult prea îngrijorat pentru viaţa acelei persoane. Din fericire, am găsit doar o mușcătură în jurul gleznei. Am dezinfectat cât de bine am putut şi cât mi-a permis talentul meu de viitor medic, iar apoi, cu atenție, am pansat acea zonă. Am mers rapid la dulap și am îmbrăcat-o cu prima pijama care mi-a venit la mână. Am întins-o pe canapea și am lăsat-o să doarmă, încă inconștientă. Abia înspre zori s-a trezit, speriată și total confuză. I-am adus o cafea fierbinte și, pe un ton cât mai calm, i-am povestit tot ce am văzut.

  • Vă mulțumesc din suflet! Mă numesc Rebeca, mă antrenam pentru a reuși să urc cel mai 

înalt vârf din lume, dar din cauza entuziasmului meu neodihnit m-am aventurat mult prea mult și s-a lăsat seara. Acei lupi nu m-au îngrijorat pentru început căci eram pregătită, dar soarta a făcut să greşesc o  mişcare şi m-am ales cu o entorsă ce mi-a încetinit orice mobilizare. Curios, dar stând puțin pe gânduri, am încercat să o liniștesc:

  • Acum totul este în regulă, câinii mei te-au găsit și ai avut mare noroc! Însă vreau să știi 

un lucru: dacă dorești să povestești această întâmplare şi altora, vei fi hrana lor. Faptul că eu și prietena mea locuim aici este un lucru străin tuturor. Noi în acte suntem morți. Am vrut să ne detașăm total de lumea această infectă și nu aș vrea ca vreodată cineva să afle că suntem în viață sau mai rău, să afle unde locuim. Aşa că spune-ne, Rebeca, putem avea încredere în tine? 

Nu a stat prea mult pe gânduri și ne-a servit un zâmbet plin de recunoştinţă: 

  • Desigur! Cum aş putea să trec peste hotărârile de viaţă ale celor care mi-au dat mie încă 

o șansă la viaţă?! Într-un fel, v-o datorez! Şi dacă doar prin asta vă pot răsplăti ar fi mult prea ușor.

  • În regulă şi fără lucruri măreţe! Vei sta cu noi până când vei putea să mergi pe propriile 

picioare, iar după, te voi însoți până la ieșirea din pădure și îți voi explica cum vei putea ajunge acasă. Așa că va trebui să te familiarizezi cu locul puțin. Pentru început, vreau să ți-i prezint pe Adam și Eva. Trebuie să ai grijă, căci ei au fost concepuți pentru luptele din Coloseum, nu sunt doar niște cățeluși, de aceea au reușit să țină haita de lupi departe de tine. Hai, întinde mâna spre botul lor fără mișcări bruște, iar acum lasă-i să-ți lingă palma! Aceasta le va arăta dacă ești sau nu o persoană bună. Acum mângâie-le capul! Dacă după asta se vor pune pe spate și vor aștepta să îi mângâi pe burtă, înseamnă că ei te plac. 

Zis și făcut. Rebeca s-a jucat preț de câteva minute cu ei, apoi s-a reîntors pe canapea.

  • Mă bucur că ai făcut cunoștință cu cei doi, acum vreau să ți-o prezint pe Paula! Paula 

este iubita şi prietena mea. Dar, mai presus de acestea, este soția mea și mămica copilului meu. Da, așteptăm un copil! Ea este singura ființă de pe lumea aceasta care ar fi acceptat visul unui nebun, acela de a se muta în deplină pustietate, pierzând în schimb promisiunea unei vieți luxoase în vreo țară în care este doar vară. O să te înțelegi cu ea. Eu acum mă voi duce să fac o cafea, a fost o noapte tare grea şi lungă. Iubito, du-te, te rog, în dormitor, și odihnește-te, o să îi schimb eu pansamentul și îi voi da un calmant, tu însă odihnește-te, vei fi mămică, trebuie să ai grijă de el!

Paula, după ce a vorbit mult cu bolnava noastră, a preferat să facă un duş scurt. Apoi şi-a căutat o pijama comodă şi s-a urcat în pat încercând să doarmă. Din fericire, fiecare perete al casei noastre e antifonic, așa că aș putea să dau o petrecere într-o cameră, în timp  ce în cea alăturată domneşte o linişte mormântală.

Ajuns în bucătarie, eu îmi torn ușor cafeaua în cană, îmi aprind o țigară și trag atât de ușor din ea de parcă ar fi fost prima oară. Gândurile nu îmi dau pace, le simt ca și cum mi-ar lua fiecare nerv, l-ar toca și ar încerca să facă un sos. Cum de această fată s-a aventurat în această zonă? Nimeni nu s-ar aventura în locurile astea și sunt convins că nimeni cu scaun la cap nu i-ar fi putut recomanda această zonă. Întrebările erau nenumărate, răspunsurile nu voiau să apară, așa că mi-am luat inima în dinți și m-am dus în sufragerie, locul în care am lăsat-o pe Rebeca, ca să aflu răspunsuri. Mă apropii ușor și mă așez lângă ea. Se uită la mine și nu ezită sa-mi adreseze din nou mulțumiri.

  • Nu trebuie să îmi mulțumești, norocul a fost de partea ta, căci altfel ai fi fost hrana acelor

lupi. Dar spune-mi, te rog, Rebeca, cum de s-a întâmplat să ajungi printr-un loc atât de neprielnic?

  • V-am povestit. Pur şi simplu mă antrenam.

  • Şi de ce tocmai în acest loc? Mi se pare un loc neprielnic pentru fete singure și 

nerecomandat de niciun antrenor cu simţul responsabilităţii. După cum ai văzut, accidentările pot fi extrem de ușor de căpătat. S-a lăsat un moment de tăcere apăsătoare, a întors privirea de parcă era ceva ce nu trebuia să aflu. Nu era însă suficient de bună pentru a disimula. Culoarea feței s-a aprins destul de vizibil, respirația i-a devenit tot mai apăsătoare și faptul că strângea acea cană atât de tare încât începuse să i se vadă transpirația palmelor m-a determinat să spulber inconfortul:

  • Rebeca, e totul în regulă? Pari destul de confuză, iartă-mi lipsa de politeţe! Dar având în 

vedere că te afli în casa mea, mi-ar face plăcere să te cunosc puțin mai bine și să știu cu exactitate cum de ai ajuns în acea situație. Respirația i se transformase într-un efort și sunt convins că dacă m-aş fi apropiat i-aş fi simțit bătăile inimii.

  • Nu ai putea înțelege....

  • Ce nu aş putea înțelege? E totul în regulă, Rebeca?

  • Da. 

Fu un „da” sec, fără nicio noimă, un simplu cuvânt ce nu mi-a oferit niciun sfert din răspunsurile pe care le voiam cu atâta ardoare. Nu avea importanţă dacă le aflam auzindu-le sau văzându-le pe expresia feţei sale. Răspunsurile acestea nu veneau însă şi răbdarea mea începea să mă părăsească.

  • Rebeca, poți avea încredere în mine! Așa că te rog şi insist, povestește-mi în amănunt!

  • În regulă, dar ce o să îți povestesc......o să te afecteze.

  • Nu are importanţă! Doar vrem şi noi să ştim pe cine ţinem în casă. Avem acest drept, 

nu? 

  • Fireşte, iertaţi-mă! Totul a început de pe vremea când trăiam într-un orfelinat. Aveam în 

jur de un an, iar o familie m-a adoptat. Acei oameni au considerat că va fi adecvat ca la vârsta de 20 de ani sa mi se spună cruntul adevăr. Mama mea naturală a fost obligată să se căsătorească cu un bărbat violent, doar pentru a fi justificată, mult mai târziu, preluarea copiilor de către stat. Însă mama a rămas însărcinată înainte de a se căsători. Bărbatul, tatăl meu, a înnebunit, crezând că bebeluşul nu e al său, așa că a trimis-o pe mama să mă ucidă. Femeia, mama mea naturală, nu a putut face asta, şi dându-şi seama că îmi va risca viaţa dacă mă păstrează a fost nevoită să mă lase într-un centru de plasament, exact aşa cum fuseseră programate lucrurile dinainte, dar fără ca ea să fi avut habar de asemenea planuri mârşave. Din spusele părinților mei adoptivi, cei doi au povestit despre un avort spontan și astfel nașterea nu ar fi avut loc. 

Rămas uimit și întristat, o întrebare îmi apare în minte- „De ce îmi povesteşte asta? Eu doar vreau să aflu cum de a ajuns în acest loc.” Însă prefer să tac și să o las să îmi povestească...

  • Nu știu nimic de părinții mei, am doar o poza şi tot ce am putut să aflu este faptul că am 

un frate, un frate ce a renunțat la viața luxoasă în schimbul unei vieți în pustietate împreună cu soția sa. Este fratele meu mai mic și nu contează prin ce am trecut, știu doar că aş prefera să fi fost terminată de acea haită decât să nu-l cunosc niciodată. 

Mă uitam uimit și puțin confuz.  Mă întristasem de-a binelea. Căutam în mintea mea alte persoane ce ar putea să se retragă la fel ca noi. Rebeca stă în colţul ei și nu mă poate privi. Lacrimile încep să îi curgă pe față și nu poate spune nimic.

  • Rebeca, știu că viaţa ţi-a dat o palmă, dar sunt convins că îți vei găsi fratele și chiar te 

voi ajuta. Şi sunt sigur că te aşteaptă clipe de imensă fericire...

Se uită la mine, mă studiază din cap până în picioare, se întoarce spre hainele sale rupte și scoate o fotografie veche din buzunar. Mi-o întinde şi mi se aruncă în braţe șoptind cu lacrimi fierbinţi:

  • Oare ce-o fi cu mama noastră?!



 
  • Antochie Adrian Constantin
    Inspiratia
    0
    20
  • Antochie Adrian Constantin
    Antidurere
    0
    24
  • Antochie Adrian Constantin
    Vreau
    0
    18
  • Antochie Adrian Constantin
    CAND TRECUTUL SE TREZEŞTE
    0
    15