Afiseaza creatiile participante la concurs
0 aprecieri
82 vizualizari
Pielaru Alexandra
Interculturalitatea
Clasa: a 10-a
Data postarii: 18.05.2018
 

 

Introducere

 

Educaţia în perspectiva deschiderii către valori multiple reprezintă un demers pe deplin justificat, întrucât vizează mai buna inserţie a individului într-o lume spirituală polimorfă şi dinamică. Acest demers formativ vine în întâmpinarea atât a dezideratelor individualităţii, prin valorizarea unor trăsături particulare, unice, ce merită a fi recunoscute sau amplificate, cât şi în profitul societăţii, asigurându-i un anumit grad de coerenţă, solidaritate şi funcţionalitate. Solidaritatea comunitară este potenţată prin felul cum se gestionează reproducerea marilor simboluri în interiorul spaţiului cultural respectiv, dar şi prin modul cum este reglată deschiderea spre alte formaţiuni socio-culturale. O cultură este mare nu numai prin ea însăşi, prin propriile mecanisme autoreproductive sau autocontemplative, ci şi prin "metabolismul" creşterii şi transformării ei, prin felul în care permite deschideri spre reverberaţii din exterior. Se concretizează cu acest prilej o dinamică specifică dintre închidere şi deschidere, o relaţie pulsatorie care generează sporirea culturală. Acest raport dintre general şi particular, dintre continuu şi discontinuu, dintre asumare şi negare trebuie actualizat, într-un mod specific, şi la nivel şcolar. Experimentarea diferenţei trebuie să înceapă încă de pe băncile şcolii şi va continua întreaga viaţă.

Obiectivul principal al educaţiei interculturale rezidă în pregătirea persoanelor pentru a percepe, accepta, respecta şi a experimenta alteritatea. Scopul îl reprezintă netezirea terenului întâlnirii cu celălalt. A face educaţie interculturală presupune ca însuşi procesul educaţional să se realizeze într-un mediu interacţional, prin punerea alături, faţă în faţă, a purtătorilor unor expresii culturale diferite. Alteritatea trebuie să devină un motiv de bucurie, o ocazie de întărire a sentimentului vieţuirii laolaltă, o dorinţă a unei  împreună simţiri şi binevenite conlucrări. Altul este un prilej de descoperire şi conştientizare a realei identităţi. Căci, în căutarea celuilalt, ne descoperim pe noi înşine, ne dăm seama de ceea ce suntem, sperăm, merităm. Frumuseţea existenţială ne este dată de celălalt, de miracolul ieşirii din sine, de proiectarea în altul, de iubirea celui apropiat - ca şi a celui îndepărtat!

Topica interculturalităţii a apărut în ultimele decenii, ca răspuns în plan educaţional la fenomenele de creştere a interconexiunilor şi a globalizării. Se ştie că multe conflicte, aparent economice, istorice, sociale etc. au în subsidiar o componentă culturală. Incomunicabilitatea de ordin spiritual generează şi întreţine celelalte stări conflictuale sau de tensiune. Condiţia necesară (nu şi suficientă) pentru detensionarea conflictelor constă în găsirea unor piste de comunicare în plan spiritual. Tensiunile şi războaiele iau naştere, mai întâi, în mintea noastră. A le preveni sau a le anihila reprezintă şi un exerciţiu mental, de expulzare deliberată a ideilor rele. Dispozitivul mental îl predetermină pe cel real, extern.

Obiectul pedagogiei interculturale este un anume fenomen: educaţia interculturală. Dar ce este educaţia interculturală?

În mod sintetic, educaţia interculturală vizează o abordare pedagogică a diferenţelor culturale, strategie prin care se iau în consideraţie specificităţile spirituale sau de alt gen (diferenţa de sex, diferenţa socială sau economică etc.), evitându-se, pe cât posibil, riscurile ce decurg din schimburile inegale dintre culturi sau, şi mai grav, tendinţele de atomizare a culturilor. Abordarea interculturală, se arată într-o lucrare editată de Consiliul Europei (Antonio Perotti, 1992), nu este o nouă ştiinţă, nici o nouă disciplină, ci o nouă metodologie ce caută să integreze, în interogaţia asupra spaţiului educaţional, datele psihologiei, antropologiei, ştiinţelor socialului, politicii, culturii, istoriei. Discursul asupra interculturalului îşi extrage seva din perspec­tivele deschise de conexiunile disciplinare.

Educaţia intercul­turală vizează dezvoltarea unei educaţii pentru toţi în spiritul recunoaşterii diferenţelor ce există în interiorul aceleaşi societăţi şi se referă mai puţin (sau deloc) la realizarea unei educaţii pentru culturi diferite, ceea ce ar presupune staticism şi o izolare a grupurilor culturale. Educaţia interculturală privilegiază interacţiunea şi dialogul, curajul de a ieşi din sine şi dorinţa de proiecţie în celălalt. O educaţie concepută în perspectiva interculturală va resemnifica relaţiile dintre şcoală şi alte spaţii educative; ea va deborda zidurile şcolii, prelungindu-se şi insinuându-se în activităţile informale, în viaţa de zi cu zi. Cum multiculturalul nu se regăseşte doar în perimetrul şcolii (adesea acesta este dincolo sau după şcoală), trebuie să ne pregătim în prealabil pentru a-l întâmpina şi valoriza.

 

 

 

Temă de reflecţie

 

Meditaţi la următorul afiş, care poate fi citit la un restaurant turc din Paris:

 

 

Dumnezeul tău este evreu.

Maşina pe care o ai este japoneză.

Pizza este italiană,

iar couscous-ul este algerian.

Democraţia pe care o practici este grecească.

Cafeaua ta este braziliană.

Ceasul îţi este elveţian.

Cămaşa este indiană.

Radioul tău este coreean.

Vacanţele tale sunt turceşti,

tunisiene sau marocane.

Cifrele tale sunt arabe

Scriitura îţi este latină,

şi… reproşezi vecinului tău că este străin!

 

 

 

  1. Izvoare teoretice ale pedagogiei interculturale

 

            Orice tip de interogaţie asupra unei noi realităţi presupune o reajustare şi adaptare a unor cadre teoretice deja existente. Pedagogia interculturală nu apare pe un teren gol. Tot registrul conceptual şi metodologic se restructurează în acord cu noile aspecte ce urmează a fi explicate. Acesta are la origine câteva fundamente de bază (cf. Dasen, 1999, pp.21-321):

 

   1.1. Psihologia generală

Opţiunea epistemologică a psihologiei este de a considera individul în el însuşi, independent de contextul său. Contextele (în particular, contextele culturale) nu numai că nu constituie un obiect distinct de studiu, dar sunt considerate o prezenţă stânjenitoare. Mai mult decât atât, psihologia generală a fost deseori considerată a fi etnocentrică.

 

 

   1.2. Pedagogia generală

            Pedagogia generală oferă cadrul conceptual şi instrumentele de acţiune didactică propriu-zisă. Dacă psihologia explică ceea ce este, pedagogia oferă instrumente de intervenţie şi fasonare a realităţilor în acord cu finalităţile dorite. Prin intermediul pedagogiei se facilitează structurarea unor valori (cunoştinţe, atitudini) compatibile cu deschiderea interculturală şi care urmează a fi vehiculate în învăţământ, a unor metode şi tehnici de intervenţie didactică în perspectiva apărării particularităţilor şi diversităţii, a formelor concrete de realizare a unor acţiuni cu caracter educativ, a dispozitivului de facilitare de către cadrul didactic a interacţiunilor pozitive.

 

   1.3. Psihologia socială

Psihologia socială poate furniza aspecte esenţiale în ceea ce priveşte studiul atitudinilor, valorilor şi stereotipurilor, ca şi al reprezentărilor sociale, în calitate de organizatori ai evaluărilor, judecăţilor, comportamentelor sau al relaţiilor intergrupuri. Analiza stereotipurilor, ca forme de categorizare, constituie un instrument psihologic util pentru a gestiona interacţiunile între grupuri într-o societate multiculturală, în particular, pentru a menţine identităţi distincte într-o societate multiculturală care favorizează integrarea mai mult decât asimilarea. Stereotipurile sunt relativ independente de judecăţile de valoare. Alte lucrări de psihologie socială se interesează de identităţile culturale. Între conceptele studiate de psihologia socială se regăsesc şi cele de aculturaţie,  stres acultural, şoc cultural.

 

   1.4. Psihologia interculturală

Cercetărilor de psihologie “interculturală” (“cross-cultural”, în engleză),  studiază direct interacţiunea dintre indivizi şi grupuri de origini culturale diferite. Există încă numeroase dezbateri asupra utilizării termenilor în engleză şi în franceză şi asupra importanţei metodei. La început, psihologia interculturală a avut un aspect de studiu comparativ, de punere faţă în faţă a unor structuri de valori diferite (demers de tip “etic”). Alţi cercetători au încercat să favorizeze un demers “emic”, mergând uneori până la un relativism cultural total, care respinge orice comparaţie. Între cele două perspective nu există opoziţie, ci complementaritate, demersul cel mai pertinent fiind cel care cercetează în acelaşi timp ceea ce este comun (universal) şi ceea ce este diferit în diferitele manifestări culturale.  O altă perspectivă are la bază trecerea de la studiile comparative la cele care vizează direct grupurile sau indivizii în contact, mai ales în situaţiile de emigrări. În lumea francofonă, se distinge echipa din Toulouse. Clanet (1990), de pildă, utilizează substantivele intercultural şi interculturaţie, acesta din urmă fiind definit ca “ansamblul proceselor prin care indivizii şi grupurile interacţionează în timp ce fac parte din două sau mai multe ansambluri ce se reclamă din culturi diferite...” (p.70). Nota distinctivă a psihologiei interculturale, după unii cercetători, este stabilirea legăturilor între social şi psihic. Aceasta este ideea principală pe care se bazează cadrul conceptual “eco-cultural” (Berry ş.a., 1992; Segall ş.a., 1990). Iată cum explică Camilleri (1990, pp. 9-10) această “reciprocitate a perspectivelor” dintre individual şi social: socialul depăşeşte psihicul, colectivul transcende individualul, dar psihicul, indivizii înşişi sunt cei care elaborează aceste formaţiuni prin care “se fac depăşiţi” şi pe care le percep ca transcendente; psihologia are calitatea de a repera, descrie şi analiza aceste operaţii de constituire a subiectivului de dincolo de subiectiv; ea îşi apropriază, astfel, o serie de  realităţi - şi printre ele cultura - care nu mai vin dintr-un cadru misterios, ci au o prezenţă cauzală. Dasen defineşte psihologia interculturală ca studiul influenţei culturii asupra comportamentului uman; este vorba, deci, de o psihologie care studiază individul în contextul său. În psihologia dezvoltării, de exemplu, un demers intercultural va permite disocierea factorilor care se confundă într-o cercetare intraculturală, cum ar fi vârsta cronologică şi şcolarizarea. Psihologia interculturală permite, îndeosebi, «o privire înapoi» asupra propriei noastre societăţi şi a instituţiilor sale, asupra propriei noastre enculturaţii. Ea explică dar şi ajută procesele de de-centrare şi de depăşire a etnocentrismului.

 
  • Pielaru Alexandra
    Interculturalitatea
    0
    82