Afiseaza creatiile participante la concurs
6 aprecieri
295 vizualizari
Trandafir Teofana
Artistul și creația
Clasa: a 12-a
Data postarii: 09.01.2017
 

Artistul și Creația

„Inspirația este o deșteptare, o impulsionare a tuturor aptitudinilor omului și este manifestată în toate realizările artistice de valoare” – Giacomo Puccini 

Cu siguranță, de-a lungul timpului, arta a reprezentat un stâlp de susținere a vieții culturale și spirituale în toate societățile. Astfel, începând cu marile descoperiri arheologice, unde găsim desene, motive, simboluri ce întruchipează diferite principii, și până în zilele noastre, unde modernizarea a dus la evoluția mijloacelor de creare și a schimbat într-o anumită măsură viziunile, arta este întotdeauna prezentă ca înfrumusețare estetică sau ca mijloc de comunicare a cunoașterii: „Misiunea istorică a unui popor se judecă după creaţiunile lui spirituale. Singure valorile culturale justifică existenţa şi misiunea unui popor. Istoria nu ţine seamă de popoare sterile din fire.”(M. Eliade)

Arta ia forma unei identități. În primul rând, ea își reprezintă creatorul, devine oglinda trăirilor și a sentimentelor acestuia. Se intamplă uneori ca, prin influența unor factori ce se răsfrâng asupra întregii societăți, o națiune sau întreaga lume să se identifice cu opera respectivă, aceasta devenind universală. Dar, înainte ca acest rezultat sa apară, există în spatele lui un proces complex de natură psihică, dar și fizică, acestea fiind de esență pământeană, esența divină fiind întotdeauna prezentă, în unele cazuri manifestându-se din plin.

In general, arta este acceptată ca fiind compusă din două elemente ce se sprijină unul pe celălalt, adică efortul creator și harul, așa cum vorbește Horațiu în Ars Poetica despre poezie. Astfel, apar esența pământeană și cea divină, prima aflându-se la îndemâna fiecăruia dintre noi, a doua fiind dăruită doar celor aleși. Una fără cealaltă produce un dezechilibru sortit adesea eșecului, în timp ce împletirea lor formează calea spre apariția marilor opere, spre atingerea unor idealuri universale. Efortul creator invocă munca, dedicația și lupta dintre firesc și nefiresc. Artistul se află adesea în mijlocul unor conflicte interioare, fiind inevitabil împins spre sacrificiu: „Pentru destinul creator, omul este în stare să renunțe la avantajele echilibrului și la bucuriile securității” (L. Blaga). Nu ne sunt complet străine dramele ce apar odată cu dedicația unei astfel de vieți, fiind implicată de multe ori o abnegație a sinelui, de neînțeles pentru cei care sunt prezenți ca martori la procesul de creare.

Totuși, munca stă în puterea multora dintre noi, este accesibilă, poate fi realizată și fără har, deși fără el nu se atinge potențialul absolut. Dar tocmai acest element este cel care mistifică procesul, care aruncă o umbră indeslușibilă asupra artei în sine și care o face incomparabilă. Harul este divinul din creație, sursa din care se naște inspirația fără ca mintea umană să îi înțeleagă originea pe deplin. Știm, astfel, că cei ce primesc talentul din naștere sunt dăruiți bogat de către o forță superioară, fără să poată fi egalată în vreun fel de mâna omului.

Când divinul începe să se manifeste, rațiunea umană rămâne uluită în fața necunoscutului și fără putere de opunere: „Inspirația este ipoteza ce reduce autorul la rolul unui observator” (Paul Valéry). Astfel, această manifestare este văzută și interpretată diferit de fiecare creator. Mai mult, uneori artiștii se văd neputincioși în fața cererii de a-și explica operele. De exemplu, am citit undeva că, după ce a interpretat o sonată, Beethoven a fost întrebat ce a vrut să spună prin aceasta. Ca răspuns, compozitorul a cântat-o din nou la pian, adaugând „asta am vrut să spun”. Veridicitatea acestei întâmplări este incertă și, totuși, se regăsește în experiența multora. De aici nu trebuie să se tragă o concluzie greșită, artistul nu este inconștient de ceea ce creează, el este în contact cu ceva mai presus de puterea rațiunii și, de multe ori, explicarea reduce misterul și simplifică rolul puterii creației. Este vorba de redarea sentimentelor printr-o acțiune conștientă, ajutată în același timp de intervenția divină.

 Romanciera Elizabeth Gilbert redă mărturisirea plastică a poetei Ruth Stone asupra felului în care se manifestă inspirația. Lucrând pe câmp, copil fiind, poeta simțea poemul venind de peste dealuri, precum o furtună. Atunci știa că trebuia sa fugă în casă, să găsească un condei și o foaie de hârtie și, lăsându-se străbătută de poem, să-l scrie. Se întâmpla să întârzie și să-l piardă, el ducându-se mai departe în căutarea altui scriitor. Dar, câteodată, prindea condeiul tocmai când poemul se rostogolea din ea și atunci îl apuca de „coadă” și îl trăgea înapoi, punându-l pe foaie invers, de la ultima literă la prima. Mai departe, Elizabeth Gilbert amintește de dansurile sacre din Africa de Nord, când sătenii se adunau pentru a petrece diverse sărbători. Din când în când, fără un act nou deliberat, unul dintre dansatorii profesioniști, ca și cum trecea printr-un portal, începea să se aprindă din interior. Focul divin îl făcea transcendent, iar cei din jur, știind ce se întâmplă, invocau, scandau: Dumnezeu!Allah!

Astfel, ne dăm seama că puterea creatoare este o putere dumnezeiască, omului oferindu-i-se câteodată șansa de profita din plin de ea. Dacă vorbim de religia Creștină, aceasta poate reprezenta una dintre asemănările omului cu Dumnezeu, așa cum este propovăduită ideea creării omului după „chipul și asemănarea” Lui. Așadar, omul nu depune doar el efort, ci este ajutat.

 Omul este influențat încă din Antichitate de diferite zeități. În Roma existau geniile, în Grecia - daemonii, în mitologia arabă, în Quran, apare numele de Jinn, etc. Aceste duhuri puteau interveni într-un mod pozitiv în viața muritorilor, însă nu neapărat, fiind povestite nenumărate episoade în care au provocat suferință. În Grecia, de exemplu, adăugându-se acestor spirite, mai existau și cele nouă muze și întregul panteon zeiesc, care influențau gândirea și acțiunile oamenilor. De multe ori, o operă de succes a fost pusă pe seama unor astfel de entități supranaturale, meritul autorului fiind diminuat într-o oarecare măsură.

Era percepută o anumită barieră între creator și creație, atașamentul psihologic și afectiv dintre cei doi fiind, de asemenea, slăbit, eșecul și succesul devenind moderate. Această idee și-a pierdut importanța odată ce individul a început să își atribuie singur toată puterea creației, de aici născându-se și multe dintre dramele artistului. Dar, dacă am sta să analizăm tot procesul, vedem că mintea omenească nu dispune singură de toate instrumentele necesare și tipul de cunoaștere pentru a înfăptui un lucru atât de enigmatic, precum arta. Iar cea mai bună explicație pe care consider că o putem da este legată de suflet. Arta este oglindă sentimentelor, acestea fiind născute din suflet. La rândul său, sufletul este creat de divinitate. Așadar, arta este rezultatul contactului nostru cu divinitatea.

Totuși, trebuie să vorbim și despre antiteza acestei teorii a forțelor benevolente. De sute de ani se menționează posibilitatea unei alegeri mai simple dintr-un anumit punct de vedere, un drum ce îi oferă omului accesul către glorie, fără să întrebuințeze harul sau efortul creator. Așadar, dacă există un ajutor benefic, precum Dumnezeu, duhurile sau zeii, atunci se poate vorbi și de unul malefic care, cel mai adesea, ia forma lui Lucifer, dar nu numai. Sunt multe reprezentări ce vorbesc despre un pact între om și un astfel de personaj, chiar în artă fiind analizat acest subiect, precum în Faust de Goethe. Individul care semnează acest pact este dator cu un lucru de mare valoare, precum sufletul, în schimbul îndeplinirii unei dorințe precum cunoașterea sau, cum am zis mai sus, gloria care poate fi câștigată prin creație. Dacă aceste idei sunt bazate pe adevăr, atunci putem spune că în lume există arta care îmbrățișează în esență Răul, creatorul nemaiprimind ajutor divin. Astfel, în fața noastră apare arta Benefica și arta Malefica. De aici se nasc anumite întrebări precum: Le putem deosebi? Ar ajunge artistul la același rezultat, indiferent de calea aleasă? Sau este vizat doar el în acest pact și nu afectează moștenirea lăsată lumii?

În final, putem fi de acord asupra unui singur lucru, și anume că nu putem ajunge la descifrarea acestei enigme, fiecare răspuns învăluind-o și mai mult în negura misterului. Nu putem înțelege procesul creator, nu putem analiza pe deplin condiția artistului și nu putem descoperi complet originea inspirației. Dar, fiind înconjurați de toate aceste lucruri, omului îi revine o datorie certă: munca. Artistul este dator să muncească și să spere că divinul i se va arăta, că va deveni și el transcendent, chiar și pentru o clipă, și că munca sa va deveni universală prin credința în valorile supreme.

 Teofana Trandafir, clasa a XII-a, Liceul Teoretic „Constantin Brâncoveanu”, București

 

 

 
  • Trandafir Teofana
    Artistul și creația
    6
    295
  • Trandafir Teofana
    Jurnal de vise
    6
    687