Afiseaza creatiile participante la concurs
6 aprecieri
635 vizualizari
Trandafir Teofana
Jurnal de vise
Clasa: a 11-a
Data postarii: 02.02.2016
 

12.08.1933

Scriu acest jurnal din cauza faptului că în ultimul timp simt cum frica se instalează din ce în ce mai adânc în sufletul meu. Într-o zi voi dispărea și poate lumea se va întreba: „Ce s-a întâmplat oare cu Philip E. Locks?”, iar unul dintre voi îmi va găsi notițele și va afla.

De mic am fost înzestrat cu darul de a putea călători în lumea visului, puteam să controlez și să schimb tot ce voiam, fără să depun nici cel mai mic efort. Dar, cu timpul, lumea mea s-a schimbat, iar singurul loc în care puteam să fiu liber, mi-a scăpat de sub control. Obiecte și ființe pătrund, fără ca eu să fiu de acord, blocându-mi orice posibilitate de a recăpăta puterea asupra propriei minți. Între timp, stau și privesc cum totul se mișcă după legile altei autorități, una care s-a impus cu forța.

Menționez că ce voi scrie sunt gândurile pe care le pun direct pe foie după ce mă trezesc.

 

23.08.1933

Astăzi a avut loc un eveniment destul de bizar. Umblam, ca de obicei, prin valea Olson, când a apărut dintr-o dată un arbore uriaș în fața mea. Era negru și uscat, fără frunze. Iar pe una dintre ramuri stătea un corb impunător. Doar stătea acolo și se uita la mine… și mă chema prin șoapta vântului. Prima oară nu am îndrăznit să mă apropii, dar am fost împins din spate și am pornit lent, cu pași măsurați. Am observat că avea strânsă în gheare o hârtie. S-a lăsat ușor în jos și mi-a aruncat biletul, luându-și apoi zborul spre alte lumi mai triste. Am desfăcut hârtia și am citit mesajul:

 

Domnule Philip E. Locks,

Poate ați observat faptul că, pe măsură ce înaintați în vârstă, vă pierdeți controlul asupra propriului vis. Noi am observat că sunteți foarte supărat din aceasta cauză. Să vă spun drept, creierul vostru uman nu poate cuprinde informațiile necesare pentru a obține un echilibru perfect între minte și trup. Dar noi vă putem ajuta. Vă așteptăm la Palatul Nightwell.

Consiliul Celor Cinci

 

Acest mesaj m-a pus pe gânduri și apoi m-a înfuriat. În primul rând, eu nu am auzit de acest Palat sau de acest Consiliu. Nu înțeleg ce vor de la mine și de ce sunt ei aici. Lucrurile sunt într-o stare mai gravă decât mă așteptam.

 

24.08.1933

Palatul Nightwell este cea mai frumoasă clădire pe care am văzut-o vreodată. Mii de stiluri arhitecturale puse laolaltă, formând un întreg armonios, inimaginabil de frumos. Culorile îți dădeau impresia că e vie și abia puteai să îi admiri detaliile, din cauza strălucirii. Fiecare piatră avea desenată pe ea o poveste și fiecare coloană prevestea un sfârșit.

Am intrat însoțit de gardienii îmbrăcați în argint până în Sala Consiliului și am fost pus să aștept pe un scaun la o masă mare. În fața mea erau alte cinci scaune înalte, căptușite cu piele neagră. În timp ce admiram încăperea, pe aceste scaune au apărut dintr-o dată niște personaje îmbrăcate din cap până în picioare în roșu, fețele lor fiind acoperite cu glugi. Ferindu-și privirea de a mea, una dintre ele mi s-a adresat:

- Este o mare onoare de a-l întâlni pe creatorul acestei lumi în persoană. Domnule Locks, bine ați venit! Noi formăm Consiliul Celor Cinci și avem grijă de acest loc, împreună cu dumneavoastră.

- Nu cred că visul meu are nevoie de ajutor din partea voastră, am răspuns nervos, ridicându-mă ușor. De când sunteți voi aici și de unde aveți voi dreptul să construiți palate?

- Vă invit să luați loc înapoi și să vă linistiți. Un univers nu se poate pierde, atunci când voi începeți să plecați, venim noi și ne mărim teritoriul.

- Dar sunt aici, nu am plecat.

- Dar începeți să nu vă mai puteți ordona gândurile. Iar acest tărâm are nevoie de un conducător care să poată ține toate situațiile sub control. Totuși, avem o propunere pentru dumneavoastră. Noi știm că intelectul vostru uman este limitat și nu puteți îmbrățișa toate cunoștințele necesare. Vrem să vă ajutăm să recăpătați controlul. Există o carte, Cinis Mentis, care vă va dărui o nouă perspectivă asupra lucrurilor… noi idei, noi metode. Dar este nevoie să parcurgeți un drum destul de lung.

- Nu sunt nevoit să parcurg nici un drum. Acesta este locul meu și voi o să plecați!

- Domnule Locks, a zis rânjind, nu vă puteți imagina în ce situație dezastruoasă vreți să vă puneți singur. Dacă nu vă puteți controla visul și nici noi nu suntem aici… ce se va întâmpla? Cred că ar trebui să vă puneți întrebarea „Poate mintea mea să fie condusă de Anarhie?” și poate așa vă veți da seama despre ce vorbesc.

Înțelegând că acești „înțelepți” nu vor să-și părăsească locul decât în cazul în care fac rost de carte, m-am retras și am căzut pe gânduri. Este adevărat că nu știu cum funcționează această lume, doar știu că e a mea. Există o probabilitate ca, citind cartea, să pot stăpâni în totalitate partea subconștientă a creierului? Poate este totul făcut înspre binele meu.

- Și unde s-ar afla această carte?

- Cartea își schimbă locul neîncetat, pentru a fi ferită de ochi prea curioși. De *ând s-a ridicat un munte al cărui vârf îl poți vedea stând în mijlocul Mării Încinse. Pentru a ajunge la cunoaștere, trebuie să ajungeți în vârful muntelui. Asta este tot ce vă pot spune. Și încă ceva: să nu aveți încredere în tot ce vedeți și auziți, majoritatea sunt doar minciuni cu fețe frumoase.

Cei Cinci au dispărut iar eu am fost condus în afara castelului de către paznicii în aur.

 

26.08.1933

Mi se pare potrivit să încep din valea Olson, singurul spațiu care a rămas al meu, toate celelalte locuri fiindu-mi străine. Mă gândesc în ce direcție să încep să merg, unde este această Mare Încinsă? Când văd că iese din nori o siluetă dând din aripi și se aproprie de mine corbul. Se coboară ușor deasupra capului meu și își continuă zborul înspre Soare. Am început să alerg după el, prinzând o viteză uluitoare. În timp ce mă deplasam, treceau nopți și zile în doar câteva zeci de minute, Soarele și Luna fiindu-mi parteneri de drum deopotrivă. Dintr-o dată, văd cum pasărea se depărtează de mine, încetinind timpul și nemailăsându-mă sa o urmăresc. Mă aflam într-o zonă neprimitoare, cu stânci care ieșeau să amenințe cerul cu vârfurile lor ascuțite. Am mers câțiva pași, sperând să-mi revină călăuza, când m-a cuprins o căldură infernală. După ce mi-am scos sacoul și pălăria, am observat că strălucea ceva după o stâncă în fața mea. Am ocolit-o și am văzut Marea Încinsă întinzându-se sub ochii mei. Atunci am înțeles de ce poartă acest nume: unde te uiți cu ochii, dai numai de lavă. Iar eu trebuie să ajung în mijlocul acestei mări clocotitoare. Stăteam și mă gândeam cum ar trebui să ajung până acolo, când, dintr-o dată, am auzit un glas în fața mea. După aceea - două, după - trei, 4, 5, 100… cântau în cor. Aceste voci cântau un acord perfect, ceva ce puțini au auzit și sper ca nimeni să nu mai audă. Mi-am dat seama de ce se întâmpla cu adevărat și ale cui erau acele voci. Sirenele începeau să iasă din Marea Încinsă chemându-mă spre propria-mi moarte.

Ai crede că un om citește și aude destule povești despre aceste ființe la viața lui, lăsându-l pregătit pentru o asemenea confruntare. Dar nimic nu poate fi mai rău decât încrederea oarbă în propria cunoaștere. Înainte de a-mi putea duce mâinile la urechi, m-am trezit clătinându-mă pe ritmul corului la mal. Mii de ochi sclipeau, forțându-mă să mă las pradă chemării și să înaintez. Deși mersul îmi era din ce în ce mai greoi din cauza lavei, sufletul se ridica în același timp, ajungând înaintea mea la sursa muzicii. Dintr-o dată sunetul s-a intensificat, iar sirenele și-au înfipt ghearele în carnea mea, trăgându-mă spre fundul mării. Nu îmi era frică, mulțumeam cerului pentru o moarte atât de bună și mi-am unit vocea cu a lor. Dar, de îndată ce am făcut asta, blestematele hibride au început să urle, punându-și mâinile la urechi și împrăștiindu-se în abis.

 

27.08.1933

După incidentul cu sirenele, am reușit să ies la suprafață și am adormit pe o insuliță din mijlocul mării. M-am trezit în mijlocul nopții, prima priveliște pe care am văzut-o fiind cea a vârfului la care trebuie să ajung. Cum puteam eu să traversez restul lavei? Imi părea că Luna începuse să râdă de mine, batjocorindu-mă cu lumina pe care o reflecta în apă, formând o potecă spre mal. Dar, la un moment dat, am văzut că reflecția nu se mai unduia și nici nu mai strălucea, cum este normal. M-am uitat mai bine și Luna chiar îmi făurise un drum din lumină, pe care puteam păși. La sfârșitul acestei poteci, am dat peste o poartă gigantică, neagră, din oțel. Dincolo de ea, se afla un deșert fără sfârșit… singurul lucru vizibil era vârful muntelui la orizontul îndepărtat. M-am așezat în fața acestei porți, înțelegând că este o scurtătură spre destinația mea. Începuse un vânt puternic, urmat de o adiere care purta cu ea șoaptele „Nu poți intra fără mine,/ decât dacă mâna ferm mă ține./ Învârtit este sensul meu/ în lăcaș mereu și mereu…”

 

29.08.1933

„Cheia!” am strigat…„Cheia” este răspunsul. Iar poarta s-a deschis, cutremurându-mi întreaga lume. Imensa ușă apăra un ținut de dimensiuni ciclopice, umed și exotic. Puteam să văd poala muntelui în fața mea, eram aproape. Când să pun mâna pe stâncă, am observat că ceva blocase Soarele, lăsându-mă în beznă. M-am uitat înspre cer și am văzut un ochi imens holbându-se la mine. O mână uriașă m-a luat de haină, trăgându-mă în sus, lăsându-mă apoi să cad în cealaltă. Se uita acest ciclop la mine, gândindu-se, probabil, la ce ar putea să-i folosească ciudata făptură pe care a prins-o. Și am înțeles îndată că mi-a fost acordat rolul hranei, fiind dus înspre dinții colțoși ai uriașului. Dar, nici de această dată n-am rămas fără ajutor, deoarece fidelul meu corb a țâșnit dintre nori, ciupind ochiul ciclopului. Acesta, țipând groaznic, m-a aruncat chiar în vârful muntelui, scutindu-mă de un urcuș imposibil. Am aterizat la gura peșterii unde era ținută cartea pe un piedestal din marmură albă, pe care erau fixate fel de fel de diamante, ale căror străluciri voiau să-mi ia vederea.

 

10.09.1933

Nu mi-a zis oare Consiliul Celor Cinci înainte să plec să nu aveți încredere în tot ce vedeți și auziți, majoritatea sunt doar minciuni cu fețe frumoase? Ei bine, am fost înșelat și batjocorit, profitându-se fără limită de naivitatea mea. Citind Cinis Mentis, am aflat din ce se fac și cine face visele, iar răspunsul mi-a adus numai nebunie. Cei Cinci au plecat râzând grotesc, descoperindu-și fața, privindu-mă cu ochi de șarpe direct în ai mei. Cum pot eu să dețin controlul asupra acestei lumi, când ceea ce am aflat este esența ororii în sine? Blestemată fie ziua în care m-am lăsat încredințat cunoașterii absolute a visului! Frica mă ține în lanțuri, dezordonându-mi mintea fără să mă lase să respir. Nopțile mele nu mai pot fi dormite, deoarece coșmarul mă vânează, arătându-mi batjocoritor arme din ce în ce mai puternice. Nu am voie să adorm, nu am voie, este din ce în ce mai rău.

 

16.10.1933

E grav, foarte grav. Nu pot să stau veșnic treaz, iar când adorm mă trezesc din ce în ce mai greu. Am impresia că mintea mea vrea să mă țină acolo, să nu mă lase să mă întorc. Nu o să mă las prins într-o stare catatonică, paralizat în lumea asta, fugind încontinuu în capul meu. Un om trebuie să facă ceea ce trebuie, chiar dacă unele măsuri par contra oricărei norme morale.

 

 Teofana Trandafir, clasa a XI-a, Liceul Teoretic „Constantin Brâncoveanu”, București

 
  • Trandafir Teofana
    Artistul și creația
    6
    260
  • Trandafir Teofana
    Jurnal de vise
    6
    635