Afiseaza creatiile participante la concurs
11 aprecieri
546 vizualizari
Lebada Camelia Georgiana
Jurnalul unei societăți deplorabile – ficțiunea unei nonficțiuni
Clasa: a 11-a
Data postarii: 01.02.2016
 

Jurnalul unei societăți deplorabile – ficțiunea unei nonficțiuni

Bine aţi venit în lumea mea, lumea unei adolescente ce s-a săturat de faţa perfidă a celor din jur, o lume ce cuprinde mii de întrebări pentru mine şi probabil că tot atâtea răspunsuri. În primul rând, aş vrea să încep cu câteva întrebări fundamentale: Cine sunt eu şi cine sunt ei, cei ce mă înconjoară, înverşunaţi cu critici, cu subestimări, cu certuri, cu trădări, cu ipocrizie cu dușmănie? Ei mă modelează după interesele lor, iar eu rămân în viziunea mea o umbră a trecutului? Ce caut eu aici? Oare am un scop precis? Sau sunt o simplă fiinţă ce va trece prin lumea asta ca o fantomă?... Acestea sunt întrebările pe care mi le pun zilnic. De ce diferă atât de mult lumea pe care o trăiesc faţă de lumea pe care mi-o doresc sau probabil pe care ar trebui să o trăiesc, cam la asta se rezumă totul. De ce sunt atât de răi oamenii? Nu sunt oare aceste fiinţe aceleaşi făpturi asemuite mie, nu au oare tot aceeași înfățişare, aceeaşi alură bipedă? Probabil că o au, însă unii dintre ei dau dovadă de o postură monstruoasă, de un chip diabolic, de indiferenţă şi de gânduri aspirante către distrugere, ură şi ranchiună... Deşi o adolescentă aflată la o vârstă a fericirii, a revoltei sau a incertitudinii, trăiesc atât de multe dezastre în viaţa mea, încât toate motivele mele de bucurie au devenit un font întunecat al durerilor mele. Mi-am văzut de foarte multe ori reflexia într-o oglindă dimineaţa, iar mai apoi, seara, mi-am văzut aceeaşi reflexie deformată, mă simţeam asemenea unei fiinţe cuprinse de ghearele unei forţe necunoscute, de mii de întrebări, de nelămuriri, de regrete.

De aceea, m-am hotărât să scriu despre o problemă cotidiană ce mă influenţează puternic de o bună perioadă de timp, rezumând-o la cateva pagini de jurnal aici… În principiu, am o mie de motive să scriu aceste pagini şi tot atâtea sentimente reprezentate cameleonic în contextul fiecărui paragraf scris. Și toate le scriu in acest caiet. Cui? Vouă. Ipostazelor mele de zi cu zi!

Ştiu un singur lucru, ceea ce voi scrie în aceste momente va reprezenta o mică revoltă datorată doar acestor minute. O trăire de moment, ce se va domoli *ând. Într-una din zilele de dinainte de a mă apuca să scriu jurnalul, mă gândeam, ca o mica paranteză, oare fiecare fiinţă care scrie într-un jurnal se reprezintă pe sine sau relatează secvenţe ale unei vieţi netrăite de el, poate ale unei vieţi anterioare. Cum poate un om să simtă mai întâi atâta bucurie, încât să se poată îneca în ea asemenea unui mic peşte într-un ocean nemărginit, să simtă o euforie involuntară şi incontrolabilă, iar mai apoi să vadă doar o lumină vagă şi nesemnificativă care să-i înfăşoare întreaga fiinţă. Poate că eu greşesc, poate că eu, ca simplu tânăr abia iniţiat în conceptele şi tainele lumii, văd numai paravanul şi nu mă obosesc să privesc înăuntru. Eu - un mic punct într-o lume plină de culoare. Poate că ăsta este adevăratul talent al unui scriitor, empatizarea, să empatizeze cu fiecare element din jurul său, cu fiecare stare, cu fiecare cititor. Mă întreb oare cum ai putea să scrii, să foloseşti tehnici persuasive, să dai sfaturi şi, concomitent, să fii străin de toate acele lucruri… Răspunsul este simplu: este posibil. Şi asta doar prin prisma faptului că jurnalul, ca şi orice fel de altă scriere, beneficiază de mai multe ramuri. Adică, el poate fi un jurnal al ficţiunii, al stiinţei sau un jurnal intim, denumit şi o ficţiune a nonficţiunii. Un jurnal în care, spre exemplu, un tânăr îşi scrie toate nemulţumirile sau, din contră, toate momentele fericite, pe care mai apoi, la o vârstă adultă, să le recitească şi, implicit, să retrăiască toate acele secvenţe.

Jurnalul, în ceea ce mă privește, deţine o putere supremă, magică, este asemenea unui psiholog ajustat pe nevoile mele. Gândeşte doar… Îi poţi pune atât de multe întrebări, încât să-ţi găsească răspunsuri şi la cel mai ascuns gând, îl poţi chema oricând, ba chiar nu e nevoie să-l priveşti în ochi şi să te prefaci că ești bine, poţi plânge, poţi râde, te poţi destinde şi să revii apoi instant la starea ta normală. În el îţi poţi găsi echilibrul interior, o pace spirituală ascunsă, te poţi împăca cu tine însuţi. Eu mă consider cea mai emotivă persoană pe care am cunoscut-o vreodată, eu privesc jurnalul ca pe ceva suprem, un adevărat prieten de nădejde, o baghetă magică, ce îţi poate transforma orice dorinţă în realitate. Dar haideţi să vorbim despre principala mea nelămurire a vieţii de zi cu zi, nelămurire exprimată încă din început prin câteva întrebări. Probabil că acum sunt îndreptăţită să mă revolt împotriva tuturor acestor lucruri, mă simt de-a dreptul indignată de tot ceea ce se petrece la ora actuală. Mai sus vă spuneam că această trăire este doar pe moment. Mai exact, probabil că, dacă m-aş fi hotărât să scriu aceste pagini în apropierea Crăciunului, v-aş fi povestit despre frumuseţea sărbătorilor petrecute în familie, despre aroma cozonacilor abia scoşi din cuptor, despre plăcerea de a împodobii bradul cu mii de steluţe şi clopoţei, despre micile cadouri oferite între noi şi despre filmul Home alone rulat din nou şi din nou şi din nou sau, dacă aş fi scris aceste rânduri cu cinci zile în urmă, v-aş fi relatat pe-ndelete despre cât de grea este viaţa de licean şi cât de greu este să te împarţi între trei, patru activităţi ce necesită rezolvare rapidă. Sau, poate, dacă aş fi scris aceste pagini într-o zi de luni, aș fi povestit despre ghinionul pe care îl am în acea zi, despre faptul că este cea mai ghinionistă zi a mea şi despre cum în fiecare luni o dau în bară. Ba chiar, probabil că, dacă aş fi scris acest jurnal în prima zi de liceu, v-aş fi povestit cât de greu îi este unei persoane timide să se adapteze într-un nou mediu. Să cunoască alte persoane, unele prietenoase, iar altele suspecte, în care nu poţi avea încredere. Dar acum, nu!... Acum vreau doar să mă descarc şi să-mi spun oful. Cum pot merge atât de degajaţi nenumăraţi monştri pe două picioare, pe aceeaşi stradă cu tine?... Îi vezi în fiecare zi, ascunzându-şi coarnele şi furca cu care sunt pregătiţi să te înjunghie sub un chip angelic. Întreaga lume a devenit un adevărat infern în care mă simt încolţită. Nimeni nu mai dă dovadă de omenie: la şcoală, la metrou, pe străzi, în parc găseşti invidie, ură, nedreptate şi întotdeauna favorizarea celor ce greşesc şi nedreptăţirea celor blânzi. Fraţii se ceartă între ei pentru bani sau pentru o palmă de pământ, iar într-un acces de furie se omoară, copiii îşi asasinează părinţii care i-au ingrijit ani la rând, părinţii îşi abandonează copiii ca pe nişte gunoaie, taţii îşi bat pruncii şi nevestele, lăsând traume pe noile generaţii, cei bogati fură de la cei săraci, bătrânii sunt umiliţi la orice pas de către cei ajunşi la putere sau de către propriii nepoţi, televiziunile promovează pretutindeni tineri ce nu muncesc şi care obţin tot ceea ce-şi doresc, prietenii devin dușmani la cea mai mică greutate, familiile se destramă, iar animalele sunt omorâte şi bătute până la epuizare în centrele în care normal ar trebui să fie îngrijite. Cea mai recentă întâmplare se leagă de două persoane, n-am să le spun numele, întrucât este irelevant, tot ceea ce ar trebui să rețineți este că ele fac parte din specia unor monştri fioroşi, o specie ce, din păcate, nu-i pe cale de dispariţie. Sau cine știe?... Cele două persoane se aflau prin jurul orei 15:40 prin preajma unui parc din cartierul Bucureştii Noi. Spun că fac parte din specia unor monştri, întrucât, la prima vedere, îmbrăcaţi în costume office, cu o geantă în mână, cu ceas şi cu o frizură destul de frumoasă, păreau a fi manieraţi, chiar păreau a face parte dintr-o clasă superioară a societăţii. Ceea ce este revoltător se referă la faptul că în locul costumului se ascundeau solzi, în locul frizurii - două coarne, iar în locul zâmbetului plin de aroganţă  - o limbă despicată ce împroşca venin pretutindeni. Îi observ de departe mergând agale şi uitându-se, oarecum îngrijoraţi şi într-o parte şi în cealaltă, căutând parcă ceva anume. Era imposibil să nu-i observ, un asemenea stil într-un asemenea loc. La un moment dat se opresc din cautarea lor asiduă cu privirea şi zâmbesc unul celuilalt, ca şi cum au găsit ceea ce au căutat cu atâta îndârjire. Eu merg în continuare şi într-un moment mă aşez pe o bancă destul de apropiată de locul în care se așază cei doi, lângă o bătrânică, pe care de altfel o mai văzusem de vreo câteva ori venind în acest parc. O biată femeie, tipul acela de om mărunt şi firav, asemenea unui bibelou foarte fragil. Bătrâna, cu un suflet nobil, zâmbeşte şi, ca şi când şi-ar fi întâlnit o rudă, îi întreabă miloasă ce caută. Această nobleţe a femeii pe care eu v-o descriu acum nu a fost observată şi de cei doi monştri. Într-o clipă cei doi i-au înmânat bătrânicii o mapă, spunându-i că ar trebui să o semneze pentru a primi o sumă de bani considerabilă, pe loc, numai bună acum, în apropierea sărbătorilor. Bătrânica, bucuroasă și în necunoştinţă de cauză, fără a mai pune întrebări, a semnat actul în schimbul căruia nu a primit niciun ban, ci doar o copie a respectivului act şi un râset malefic din partea celor doi, care în secunda următoare au şi dispărut. Considerând că nu ar trebui să mă leg mai mult de această poveste, am hotărât să plec. Știu, a fost un gest plin de lașitate, însă cred că timiditatea mea explică acest gest întru totul… şi, trecând prin faţa femeii, aceasta m-a rugat milos să-i citesc actul, căci eu sunt tânără şi dumneaei nu prea vede fără ochelari. Ceva normal, bineînţeles… Am să vă spun pe scurt pasajul din început: Prin semnătura dată aţi confirmat vinderea imobilului aflat pe strada… , numărul 24. Până în data de 20 decembrie aveţi în vedere că trebuie să părăsiti imobilul. Un adevărat dezastru pentru biata femeie ajunsă la o vârstă la care nu îşi permite să umble pe străzi împreună cu cele 5 pisicuţe pe care le mai avea. Mi-a povestit în hohote că nu are o casă mare, din contră este o casă mică, bătrânească, de altfel, păstrată de la bietul ei tată. Unde să se ducă ea acum, ce să facă?... Copiii se aflau în Anglia, cum avea ea să-i sune şi sa le spună că a fost păcălită, cum să le ceară bani, când ei munceau pe rupte pentru câteva sute de euro. Soţ nu avea de trei ani, bietul Marin se prăpădise într-o sărăcie cruntă, pe când ei încă se luptau să-şi stabilizeze viaţa. Din păcate, nu aş fi putut să o ajut cu nimic, decât  cu o simplă îndrumare către casa la care avea să renunţe peste cateva săptămâni și să sun la poliție. Finalul a fost unul tragic, ceea ce vreau să subliniez este că nu mai există pic de omenie şi de spirit de întrajutorare, de iubire între semeni, de integritate. Păcat…

 

A doua zi în care scriu în jurnal, o zi în care nu mai simt revoltă în suflet. Sincer, nu ştiu dacă se poate numi obișnuinţă, însă ceea ce văd nu mă mai surprinde deloc. Ar trebui să mă surprindă, probabil, însă ştiu un singur lucru, tot ceea ce văd sau ce trăiesc face parte dintr-un nou sens al traiului, numit viaţă nedreaptă. Într-un cuvânt, m-am resemnat. Ce ciudat, nu?... mă uit la mine şi uneori mă întreb: oare ar trebui să mă schimb?... Oare ar trebui să fiu mai indiferentă, să nu-mi mai pese atât de mult. Poate că ar trebui  să-mi spun şi eu: „Nu mă interesează.” Astfel, aş reuşi să semăn cu majoritatea societăţii. Poate că ar trebui să încep să nu mai cred în mine şi în forţele mele... Ce sentimente ciudate, mai întâi sunt în extaz, iar apoi simt că mă prăbusesc într-un gol imens din care nimeni nu mă poate scoate. De ce?... Pentru că nimeni nu mă înţelege. Poate… Se spune că o persoană bună ar trebui să fie ca o lumânare, să se consume întru totul pentru a oferi lumină celor din jur, dar… mă gândeam, dacă cineva profită de bunătatea ta şi rupe lumânarea în mii de bucăţi, ei bine atunci cred că ar trebui să luminezi cu mai multă putere faţă de cât ai făcut-o vreodată, să oferi lumina din toate părticelele în care ai fost ruptă, cu toată puterea. Nu-i aşa? Dar dacă nu mai poţi suporta, dacă fiecare părticică din care oferi lumină se consumă mai repede decât te-ai fi aşteptat şi simţi că nu mai ai putere?... Atunci cred că ar trebui să găseşti acea fiinţă blândă care să-ţi adune ceara consumată şi să o folosească pentru a reface lumânarea. Te întrebi daca vei mai fi vreodată la fel?... Ei bine, nu!... Înfăţişarea nu va mai fi niciodată la fel, pentru că ai fost unic şi așa vei rămâne, însă conţinutul va fi acelaşi. Poate că într-o zi voi deveni eu însămi ceea ce astept de la alţii. Poate că într-o zi nu voi mai aştepta schimbarea lor, ci mă voi schimba eu, pentru a aduce şi celorlalţi acest lucru. Până atunci, însă… Cruzimea oamenilor mă va face cu atât mai nefericită.

Camelia Georgiana Lebădă, clasa a XI-a, Liceul Teoretic „Constantin Brâncoveanu”, București

 
  • Lebada Camelia Georgiana
    Jurnalul unei societăți deplorabile – ficțiunea unei nonficțiuni
    11
    546
  • Lebada Camelia Georgiana
    Istoria se înșală. În căutarea manuscrisului Voynich
    6
    563
  • Lebada Camelia Georgiana
    Moș Crăciun și Demonul Căinței
    21
    767
  • Lebada Camelia Georgiana
    Ecuație cu final neașteptat
    8
    902